Lumea a luat-o razna bine.

Acum 3 ani o prietena ma uimea cu statementul ei. Pe vremea aia eu faceam cu relaxare un credit sa-mi iau un teren, ea renunta la publicitate. Si opta pentru un salariu de 8 ori mai mic pentru ceva ce-i umplea sufletul.

Am luat pranzul in weekend cu un amic publicitar intemeietor de breasla. Amintiri din Vama studenteasca, discutii despre piata si ceva politica. Si vestea pe un ton relaxat: „Mi-am dat demisia”. „Pai si ce-o sa faci?”. „O sa dorm toata luna august si-apoi voi vedea”.

Primesc acum o luna o invitatie pe Facebook de la un fost coleg de liceu, mult timp devotat piarist de corporatie. Sa vin intr-o vineri sa stau cu picioarele-n iarba pe-o strada din Bucurestiul prafuit. Cu laptopul? E ok sa aduc si laptopul, e un experiment eco creat de el.

Azi vorbeam pe mes cu prietena mea de-o viata, cu care am impartit majoritatea calatoriilor mele europene din ultimii ani de binecuvantare economica. Venea din 2 Mai. Nu de la termopane de data asta, pentru ca era full. Se cazase prin forta intamplarii la gazda, ca-n vremea studentiei noastre. Iti mai amintesti ness-ul cu apa rece dimineata, florile albastre si pisicile? Cum sa nu… S-a intors fericita dintr-un weekend caruia nu-i daduse prea multe sanse. Umbla vorba ca „s-a stricat Vama”…

Ma uit in jur si  vad din ce in ce mai multi oameni care „depun armele” si din ce in ce mai putini prieteni sau cunoscuti care sa mai lucreze in angrenaje complicate si epuizante. Pare sinucigas. E criza, guvernarea e impotenta, sunt vremuri grele. Teoretic, stai in banca ta, nu esti nebun sa pleci daca ti-e cat de cat bine.

Si totusi.

Generatia X capituleaza. Generatia Y ii urmeaza. Carieristii ambitiosi care erau deopotriva tributarii consumerismului, „esueaza” in plina criza economica. Pare asa, o revolta  stranie a unor ani in care toata lumea a tras si a castigat de la bine in sus si a consumat de la mainstream in sus. Gata. In plina criza, oamenii refuza schimbarea regulilor jocului, ies cu totul din acest joc. Inclusiv eu, tocilara ambitioasa de-cand-ma-stiu, sunt parte a „esecului” mecanismului, alegand sa-mi creez alt joc.

Paradoxal este ca lucrul asta… e de bine. E curativ, e igienic, e absolut necesar.

In plina criza a sistemelor facatoare si consumatoare de bani, in post-vrie, oamenii aleg altfel de acumulari… poate mai putin satisfacatoare material, dar mai centrate pe sine, pe ceea ce le place sa faca, pe ceea ce ii valorizeaza. Observa ca exista si o altfel de viata, perfect traibila.

Era timpul sa apuna era consumerismului si a atacurilor cerebrale la 25 de ani si sa ne reinventam. Criza e de bine – si n-o spun deloc cu cinism. Ci cu incantare.

Goodies:

• un articol care, la vremea lui, mi-a gadilat orgoliul:

http://www.adevarul.ro/financiar/media/Generatia-munceste-pana-cade-picioare_0_29999231.html

• o gazda din 2 Mai; oricare gazda din 2 Mai are gradina plina de flori in care sa-ti bei dimineata nes-ul:

So what makes good fashion?

L-am gasit absolut intamplator la Paris sub forma de retrospectiva. Nu stiam cine e dar mi s-au parut extrem de neasteptate outdoor-urile uriase plasate intre coloanele palatului Galliera. Si am intrat.

Jean Charles de Castelbajac. Maverick-ul modei frantuzesti a anilor ’80, nobilul care a scandalizat Vaticanul obtinand ulterior girul Monseniorului Lustiger pentru a imbraca preotii in curcubeu (de Ziua Internationala a Tineretului in 1997).

10 ani mai tarziu la Paris, la Gallierock, in acea dupa-amiaza intamplatoare, ma intampina Hello Kitty cu tutu in culorile steagului francez, in sala tronului roz, de un kitch care-mi strapezea dintii.

Mi-a fost destul de dificil sa inteleg ceva in hatisul semi-obscur de Pop Art mixat cu Hip Hop. Parea o expozitie de fashion, dar mult mai plauzibila era ideea unei instalatii video omagiu lui Andy Warhol sau benzilor desenate dintr-o copilarie occidentala.

S-a dovedit a fi (la iesire am realizat) – o retrospectiva a harababurii din imaginatia marchizului .

Uitandu-ma acum la poze, realizez cat de novice si nepregatita vizual eram pentru acest gen de reprezentare vestimentara. Pentru ca da, acum, in universul meu playful si  consumerist ma vad asortand ceasul Lego 

la vesta Converse .

La intalniri mai fitzoase as alege rochia Mondrian (e mai sobra) si pantofiorii cu gene

si pentru seara as pastra tunica din broscute.

Bine, daca seara s-ar consuma la Street Delivery, nu m-as formaliza . I would go for Campbell Soup.

„So what makes good fashion?

Concept. I cannot make clothes or art or design without any concept. Fashion is a fantastic medium to tell stories, Gareth Pugh is brilliant at building his own world.”

And LOOOOOOTS OF FUN.

Strictul necesar.

Uitatul la vitrine e o indeletnicire a mea mai inocenta si cu siguranta mai onorabila decat – o alta frivolitate – uitatul in casele oamenilor. Curiozitatea mea tine strict de a fi turista intr-un oras necunoscut si este cu nimic mai prejos (intr-un rating personal) fata de mersul la un muzeu la care visam in adolescenta sau leneveala pe un sezlong.Regasesc la Barcelona, pe o straduta ingusta ce ducea la muzeul Picasso, cateva shopuri de designer.

Creez povesti din cateva indicii colorate si uneori scurte dialoguri cu proprietarii buticurilor pe care le pozez pe furis. Constructiile reci de piatra ascund mici barloguri cochete cu tot felul de maruntisuri hand made sau vintage – de la ceramici pictate manual si ursuleti de plus tiviti neingrijit, la colectii complete de accesorii, incaltaminte si haine minimaliste. O tipa misto ma ademeneste cu seria ei de fuste din fermoare si ies in final din magazin cu o bratara funky facuta din harta orasului .  Si continui. Spre muzeu, luand la rand vitrinele, ocolind scenografiile outdoor ce anuntau un nou butic, un nou designer, multime de obiecte si de povesti. Scaune pictate turbat asezate la intrare, umbrelute vechi, lumanari parfumate, ghivece cu flori si firme din fier forjat.

De la Picasso-ul din Barcelona ma intorc inapoi cu cativa ani, la muzeul din Marais, Paris. Spectacol. Vitrine pictate, scrise, desenate, obiecte semnificate.

Din Rue Portefoin traversez Canalul Manecii spre Notting Hill, pe o straduta ticsita de obiecte de decoratiuni interioare, ceainice pictate manual si lampadare baroce.

Sapunurile parfumate, stantate cu diverse blazoane imi amintesc rapid de mica bacanie din Hallstatt in care intru cateva luni mai tarziu, cautand curioasa orice-uri colorate si pe cat se poate, facute manual.

As lua totul cu mine, dar nu din aviditate consumerista. Dintr-o pura curiozitate vizuala,  pentru ca asa imi pare ca relationez cu multimea aia straina mie si vietii mele bucurestene.

Toate maruntisurile neserializate din toate buticurile neserializate din toate orasele inca necunoscute mie sunt strictul meu necesar. “Impachetati tot, va rog !” :)